Povestea contemporană a bietului arcaş


A fost odată ca niciodată
Un om c-un arc şi c-o prelată,
Mereu cânta,
Cotrobăia,
Vagabonda pe stradă,
Să facă-un ban, să caute, să cumpere şi el o nadă.
Strângea un pet, o doză
Făcea banu’, îşi lua o curvă, o mimoză,
Îşi lua ţigări, pipon, îşi lua hipnoză,
Cădea întins, pe spate şi o dădea-n nevroză,
Că este singur, fratele a plecat,
Femei nu are,
Scufundă-n gând, în gânduri e amestecat
Îl doare.
Şi nu mai ştie cum sau unde să se ducă,
Că totul este praf, şi nu din ăla bun,
Sunt numai coji de nucă,
Dar stă-n genunchi şi bagă tun,
Că-i bun,
Şi nu prea-i pasă când o să se ducă.

Cândva era apreciat,
Avea prieteni, fraţi de fraţi,
Înconjurat de oameni mari, l-au inspirat
Sprijin în greu şi-n bine, oameni adevăraţi.
Da’-n loc să ţină de casă, de-o femeie,
Ardea pe întuneric, dădea scânteie
Era sensibilos, prietenos, însă mereu-ngălat
Şi-au fost şi mulţi de nu l-au suportat,
C-avea texte dure, scotea în faţă calmul
Lua la caterincă societatea, conducerea, sistemul,
Dădea lecţii de viaţă, c-avea atâta stimul.
Până l-au scuturat de tot şi toate
Şi fraţii îi spuneau să dea din coate,
C-ajunge boschetar cu arc şi c-o să plângă prin hârtoape,
Spuneau că nu vor fi mereu aproape,
Că nu-s antene, nici nu-s făcuţi din plastic ori din fiare,
Şi vine un moment când absolutul se trezeşte… şi toţi îi dau crezare.

La colţ, stătea blajin,
Om singur, mahmur, fără sprijin,
Fără bani, doar c-o bere,
Şi-un semafor mic ce-i dă liber la trecere
Scoate-un nor deasupra-i,
Şi un tunet aude, c-un fulger şi-un crai
E roşu la faţă, şi barba e verde
E frumos, străluceşte
Nu pare-a fi om, stă de veghe
Se apropie şi-l îmbie c-o stare de bine
Şi apoi îi vorbeşte:

Nu-ţi doreşti să-ntregeşti
Atâtea bucăţi de nereguli lumeşti,
Ce se-adună şi te fac să dileşti,
Când te vezi unde eşti şi ce bani ai în buzunar,
Că-i clar,
Nu o să mai ai niciodată pe nimeni şi ştii,
C-ai muncit mult şi-ai slavit, ai trudit,
Dar toţi au minţit, te-au lăsat să învii
Acum au femei, iar femeile tale
Sunt cu alţi ocărâţi, nu ca tine-n canale
Tu cunoşti fericire şi eşti bine şi singur
Fără femei, şi prieteni şi rude
Eşti o minune şi vreau să mai fii,
Cu arcul săgeţi s-arunci în cei vii,
Să vezi bucurie ce-o să le faci
Până-şi dau seama de fapt în ce-i bagi
Că otrava intereselor nu încape în saci,
Iar când sufletu-i bun şi merită tot
S-arunci cu săgeţi ce au antidot.
Căci tu treci corect de acest semafor,
Şi nu treci pe roşu, nicicând, că nu-i rost
Doar verdele te duce unde ai mai fost,
Ei nu ştiu, şi-i pune pe jos
Că totu-i rutină, lumea e plină
De tot ce e rău şi-i nevoie de tine
Că tu eşti corect, eşti frumos, eşti un domn
Şi Eu-s Dumnezeu şi te fac Cupidon!


Poezie scrisă de Andrei Cretan (toate drepturile rezervate) – publicată exclusiv aici.

Care este reacţia ta?

Furios Furios
0
Furios
Trist Trist
0
Trist
Drăguţ Drăguţ
0
Drăguţ
La naiba La naiba
0
La naiba
Nu-mi place Nu-mi place
0
Nu-mi place
Îmi place Îmi place
0
Îmi place
LoL LoL
0
LoL
Cool Cool
0
Cool
WTF WTF
0
WTF

Comentarii 0

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Nu ţine chestiile tari doar pentru tine!

Dacă ţie ţi-a plăcut, cu siguranţă şi prietenii tăi vor să vadă asta! Distribuie articolul pe reţelele de socializare!