Noţiunea de destin există doar pentru poveştile urâte de viaţă. Destinul nu face cadouri.

Roxana V., de loc din Rădăuţi, jud. Suceava, povesteşte despre traseul vieţii pe care a fost condusă de un destin cutremurător. În vara anului 1995, când urma să termine clasa a VIII-a, un accident rutier a dus la moartea ambilor părinţi. Cum nimeni din familiile părinţilor nu şi-a luat angajamentul de a o susţine în continuare, fetiţa a trebuit să se mute în Suceava pentru a fi integrată într-un centru de plasament.

„Când am ajuns acolo, nu ştiam ce ar trebui să fac pentru a mă integra în grupurile de copii. Majoritatea copiilor erau foarte răi, iar angajaţii de acolo îmi tot băgau în cap că trebuie să mă obişnuiesc cu statutul de persoană instituţionalizată. Nu ştiam ce înseamnă, dar am reţinut pentru că mi se repeta întruna.” spune Roxana, vizibil afectată de amintirile dure.

Ce era mai greu însă abia urma. Era frumoasă şi atrăgea atenţia, locul ei nu era într-un orfelinat infect. „Probabil puseseră ochii pe mine de ceva timp. Atunci nu ştiam nimic, dar de-a lungul timpului am ajuns să fac legături, să înţeleg unele chestii. Ni s-a dat liber 2 ore şi am ieşit prin oraş cu două fete de acolo cu care mă înţelegeam mai bine.

Nu cred că am mers mai mult de 300 de metri şi m-am trezit cu un sac în cap. M-a strans tare şi m-a luat pe sus, nu am auzit decât un ţipăt al uneia dintre fete, iar apoi motorul unei maşini care pornea. Eu eram în ea şi eram înspăimântată. Nu cred că există cuvinte cu care aş putea descrie ce am trăit în următorii 6 ani.” povesteşte femeia, în timp ce pictează un soare pe peretele camerei sale. Se declară norocoasă acum, are destul var să-şi refacă peretele „pictabil”, aşa cum îl numeşte ea, ori de câte ori simte nevoia să picteze altceva pe el.

„M-au cărat 1500 de kilometri ca pe un sac de cartofi”

„Nu ştiu cum au trecut graniţele cu mine, dar este clar că aveau un motiv pentru care eu nu vedeam nimic niciodată. Era o dubă fără geamuri, lumină, scaune. Ora întregi de întuneric, mizerie, umilinţă. Probabil am avut noroc că eram slăbuţă, că altfel nu vedeam eu nici mâncare. Oricum, m-au cărat 1500 de kilometri ca pe un sac de cartofi. Imaginează-ţi, 1 an nu am ştiut unde sunt! Îţi vine să crezi? Am fost sclavă până am făcut 16 ani, nu am ieşit din curtea aia mai mult de 10 ore adunat într-un an.” mărturiseşte Roxana, afişând un zâmbet abătut.

Vezi continuarea pe pagina 2

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here